Privatizarea veniturilor, socializarea pierderilor. Aceasta definitie critica a capitalismului celui mai liberal, data nu de mult de catre unul dintre cei mai de seama economisti americani, John Kenneth Galbraith, mi se pare a fi de o actualitate arzatoare, tocmai in masura de a furniza o descriere a regimului de „tranzitie“ care guverneaza destinele tarilor din fostul bloc comunist si al Romaniei, in particular.
Sa fim realisti, adica cinici in sensul literal al cuvintului. Trecerea, in citiva ani, de la o economie in intregime etatizata, supusa unei planificari hipercentralizate, la o economie in intregime privatizata si organizata prin ceea ce numim „libertatea concurentei de piata“ (in realitate nu asa de libera cum pretind ideologii) ridica, in definitiv, o singura intrebare: cind capitalul nu este importat din strainatate, de unde provin sumele considerabile, de sute de mii de dolari care sa permita cetatenilor romani cumpararea unor intreprinderi importante? Stiind ca sub regimul precedent, o asemenea acumulare de capital era nu numai interzisa, dar si imposibila, aceasta rezerva financiara s-a constituit, deci, dupa pseudorevolutia din decembrie 1989. Pe ce baze s-a format aceasta bogatie, daca nu pe furtul sistematic din bunul public?
Desi muncitorul sau taranul constientizeaza greu acest lucru, bogatia Romaniei in capital industrial (chiar daca, in parte, invechit) nu era un lucru de neglijat. Astfel, notiunea de proprietate colectiva, realizata prin munca tuturor, nu constituia numai un simplu discurs ideologic golit de orice experienta practica, ci avea o existenta reala, chiar daca profiturile imediate, o data reglate costurile de productie, nu erau redistribuite in mod egal.
Prin urmare, daca intr-un timp asa de scurt, in citiva ani, averi surprinzatoare, in contextul unei saracii generale, au fost capabile sa concureze u
