Gheorghe Iova
De citi oameni e nevoie pentru sfirsitul lumii
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 1999, 308 p., 20 000 lei
Pina acum volumele lui Gheorghe Iova depaseau cu greu suta de pagini. Si multi ar fi fost tentati sa afirme ca stilul sau ultraexperimentalist este vinovat de aceasta aparenta sterilitate. Romanul publicat anul trecut si premiat de ASPRO, De citi oameni e nevoie pentru sfirsitul lumii, dovedeste ca neproductivitatea lui Gheoghe Iova este o prejudecata, o perceptie rigida a ideii de experiment. Aceeasi recunoscuta tensiune „textuala“ este intretinuta „timp de“ trei sute de pagini – „corpul textual“ nu mai are nimic din forma firava, traditionala a experimentului.
In subtitlu se afla un „discret“ avertisment cu privire la conditia cu totul speciala a acestei carti: „pulberi si tandari ale unor resturi de fragmente ale urmelor pe care le-a lasat un ROMAN visat de mai multa vreme“. Cuvintul-cheie este „roman“ – cum se face ca un neoavangardist inrait hotaraste sa scrie un roman? Cu ceva timp in urma cineva stirnea o confuzie similara intitulindu-si jurnalul „roman indirect“. Nu intimplator am amintit acest caz celebru. Cred ca aceeasi apropiere de biografic a determinat, si in cazul lui Iova, aparitia subtitlului „roman“. Poate parea o afirmatie riscata, insa exemplele sint nenumarate. Apar foarte multe „amintiri din copilarie“, altfel spus: „testamentul unui copil“. Bineinteles, rindurile autobiografice poarta binecunoscuta marca Iova; insa, de multe ori, autorul uita de sine si, spre deliciul lectorului, scrie fara sa fie prea mult sicanat de demonul experimentului: „M-am nascut si copilarit in satul in care m-am nascut. Satul nu avea Primarie, nu avea Post de militie. S-a facut. Primarie al carei prim inregistrat – la intrari – am fost“. Apar pasaje de memorialistica de cea mai bu
