Agneta Pleijel este o romancieră suedeză recomandată cititorului român de Gabriela Melinescu, o garanţie suficientă, cred, pentru ca romanul O iarnă la Stockholm să fie deschis cu nerăbdare. Şi nici nu e nevoie de mai mult, pentru că odată deschisă această carte, lectura decurge de la sine, căci Pleijel scrie o proză captivantă prin naturaleţe şi ritm, printr-o cursivitate care pare simplă, dar este totuşi subtil controlată şi complicată prin jocul evident, dar nu mai puţin rafinat, al structurării pasajelor-paragrafe.
O iarnă la Stockholm relatează drama omului contemporan, măcinat de singurătatea pe care o găseşte între semenii săi. Personajul principal, care narează întreaga poveste, este o femeie dezamăgită în dragoste, înşelată, într-un fel sau altul, de toţi bărbaţii pe care îi întîlneşte, copleşită de sentimentul respingerii, măcinată de suferinţa pe care i-o provoacă înţelegerea faptului că nu e iubită. Totul iese pe dos în viaţa eroinei: iubiţii o mint sau o părăsesc, tatăl nu o înţelege, mama o asupreşte cu propriile ei frustrări nerezolvate, fiica o ignoră. O tragedie pe toată linia, foarte aproape de melodramă, dar totuşi necontaminată de ea. Personajul Agnetei Pleijel e o făptură demnă şi obosită de dezamăgiri, dezorientată de insuccese. Demnitatea este cea care o împiedică să se lamenteze, oboseala şi dezamăgirea sunt cele care o opresc să se sinucidă.
Pe undeva acestei femei îi lipseşte energia de a lua decizii majore, tocmai pentru că pluteşte în aburii unei suferinţe pe care a purtat-o ca povară întreaga ei viaţă, şi prin urmare nu ştie cu adevărat cum ar arăta o existenţă fără durere. Deşi nu o realizează, eroina romanului este o abulică într-un univers al nefericirii voluptoase. O dovedesc mai clar decît orice altceva visele care o bîntuie, dictîndu-i tristeţile şi ajutînd-o să-şi înţeleagă spaimele şi nefericirea. Tot visele ace
