Lui Nichita îi plăceau ceasurile, banii vechi şi decoraţiile de tot felul, cu o condiţie: motivul primirii lor să fi devenit de neînţeles, răsplata presupusă pierzîndu-se în neantul actelor lipsite de sens, durabil rămînînd aspectul podoabei...
Călătorim cu trenul spre Vaslui, Huşi. În vinul bun se află adevărul şi în compartimentul plin de confraţi, copilăriţi de falsa vacanţă. Nichita scoate din buzunar o monedă romană, ne-o arată vesel, achiziţia lui ultimă de numismat, cumpărînd mai mult spre a da, cum îşi bucură el prietenii cu marile lui gesturi ruseşti. Pentru că, ştiţi, în vinele lui Nichita curge sînge rus...
Toţi cîntărim în palmă banul, pe rînd; unul îl muşcă, să vadă dacă-i de argint; este argint, poţi să-i simţi şi gustul; zimţi nu se făceau în antichitate, bătrîne, forma monezii fiind ovală, nu rotundă, timpul dîndu-i forma propriei sale a-geometrii, a unei geometrii pe care ochiul omenesc încă nu o percepe; sau, dacă vrem, însăşi forma Galaxiei în care noi ne pitim cît un bob de piper...
După ce îi înapoiem moneda, autorul Epicii Magna ne citeşte în ea ca în adîncul unei fîntîni epica banului norocos încăput pe mîna genialului poet născut în Tracia de sus, la nord de Dunăre, dacă nu mă înşel, în punctul numit astăzi Ploieşti, nod de cale ferată şi cuib de neuitat al republicei Maiorului răzvrătit...
Şi, cînd zici Ploesci, nu poţi să nu te opreşti puţin... În urbea răsculată, înainte de a discuta ulterior despre faimoşii covrigi de la Buzău prin care urmează să trecem, avînd ca scop major Moldova.
Înaintînd, astfel, spre dulcea ţară, unde se vorbeşte cel mai frumos româneşte, - spune Nichita, - tot el avea să mai stabilească două lucruri de bază.
Întîi, că a fi român este o opţiune; ceea ce ar fi mai greu de a fi decât român get-beget, dat fiind că, într-un caz, alegi, cu bună ştiinţă, pe cînd în celălalt
