Schiţă pentru istoria unei invenţii necesare

Ca într-o capcană a discursului instituit, în care suntem sortiţi să cădem oricît ne-am împotrivi, despre Eminescu - poetul naţional al literaturii române vorbim mereu în clişee. Anul acesta aniversar, prin glorificările ca şi prin contestările poziţiei dominante a lui Eminescu în cultura noastră, nu face excepţie de la capcanele discursului. Excedaţi de clişee (contestările ce agită de la o vreme paginile publicaţiilor culturale vorbesc, în opinia mea, mai degrabă despre o atare excedare decît despre nevoia unei alte judecăţi asupra operei eminesciene in se), rămînem prizonierii acestora. Eventual, le rescriem cu semn negativ. Dar clişeul este o figură a ambiguităţii înseşi: sintagmă osificată prin uzaj excesiv, el poate fi citit nu doar ca <>, ci şi ca o modalitate de a exprima, la limita exprimabilului, indicibilul: ceea ce nu se poate spune, ceea ce există, dar e de nespus, ceea ce depăşeşte limitele rostirii inaugurate. Cu alte cuvinte, că a vorbi despre Eminescu (mai ales) în clişee trădează persistenţa unei probleme de raportare a noastră, a culturii româneşti în genere, la modelul său dominant, o "stînjeneală expresivă"; nu trăim o depăşire a modelului, ci o incapacitate (încă) de a ne detaşa de el, o asumare pasională, în negaţiile, ca şi în afirmaţiile sale. Clişeele discursurilor noastre aniversare, semnalînd faptul că <>, vorbesc, în schimb, foarte mult şi (este convingerea mea) cu destulă claritate despre noi înşine, cititori şi comentatori ai săi.

Orbirea cu care discursurile noastre continuă să se angajeze pe panta acestei capcane, fascinaţia cu care mai credem că asemenea ierarhii valorice şi figuri mitice, constitutive într-o cultură aflată mereu în defensivă, se pot schimba la comandă (fie ea ivită chiar din minţi înţelepte), îmi este, în egală măsură, prilej de neîncreder