În ziua de 13 mai 2000, Ioan Paul al II-lea a călătorit, probabil ultima oară, la Fátima, pentru a mulţumi încă o dată Sfintei Fecioare că l-a salvat de gloanţele asasine, în acel îndepărtat 13 mai 1981. Dar şi pentru a comunica al treilea "secret de la Fátima", adică a treia parte a viziunii păstorilor acum beatificaţi - o mărturie consemnată în scris încă de la începutul anilor '40 şi păstrată pînă astăzi în arhiva confidenţială a Vaticanului.

Într-o ţară ca Portugalia, unde o bună parte a presei a rămas încă de stînga şi unde nu poţi trece drept om de litere luminat dacă nu afişezi un anti-clericalism obligatoriu, venirea Papei a fost întîmpinată de mulţi cu ironii, sarcasme şi, la cei mai irascibili, cu scrîşniri din dinţi. Pentru aceşti fii ai răposatului comunism, Fátima va fi veşnic legată de numele lui Salazar, iar primului Papă polonez din istorie nu i se va ierta faptul de a fi contribuit decisiv la prăbuşirea comunismului, adică a argumentului existenţial în numele căruia scrisese şi trăise (bine!), timp de zeci de ani, toată această faună. Veninul s-a vărsat în valuri, dar cu ce efect?

Se vorbeşte mult despre mese şi despre elite, iar intelectualii de stînga se revendică, prin definiţie, drept mesageri ai "maselor". Niciodată însă contrastul dintre "elitele" de stînga şi veritabilele "mase" n-a fost mai desăvîrşit decît cu ocazia vizitei papale. Cei care l-au întîmpinat pe Ioan Paul al II-lea la Fátima, în număr de aproximativ un milion, veniseră din toate colţurile Portugaliei: oameni simpli, majoritatea săraci, călătorind pe cont propriu şi cu multe sacrificii materiale; au aşteptat cîte două-trei zile şi nopţi sub cerul liber, doar pentru a-l vedea şi a-l auzi pe Papă. Cei care au urmărit, minut cu minut, ceremoniile de la Fátima au fost peste şapte milioane şi jumătate doar în Portugalia; practic, toată ţara nu s-a mai dezlipit din