Scriitorul - prizonier sau stăpîn al limbii - iată o întrebare pe cît de incitantă pe atît de complexă; dacă încerci să pătrunzi în esenţa ei constaţi că nu poţi răspunde. La prima vedere cele două ipostaze care se resping "prizonier" şi "stăpîn" par a delimita două sfere distincte, dar lucrurile nu sînt deloc atît de tranşante cum par a fi. Răspunsul cel mai la îndemînă ar fi echivalent cu un truism: În limba maternă scriitorul e stăpîn, într-o limbă străină e prizonier. S-ar putea vorbi aici de drama creatorului exilat din comunitatea şi limba lui, obligat să se exprime cu ajutorul unui instrument străin, inconfortabil, greu accesibil - aceasta ar fi situaţia minoritarilor sau a scriitorilor din exil care pentru a pătrunde în circuitul literaturii de adopţie trebuie să-şi schimbe odată cu limba şi sensibilitatea şi ceea ce este şi mai dramatic în multe cazuri chiar identitatea. Pentru un scriitor limba nu este doar un instrument, ea îi determină structura lăuntrică, îl plasează într-un spaţiu, este felul lui propriu de a gîndi şi a simţi, este casa, tradiţia - limba este memoria. Cînd trebuie să te exprimi într-o limbă străină încerci un disconfort, parcă inteligenţa şi sensibilitatea ta sînt reduse la jumătate. Trecerea într-o nouă limbă are agresivitatea unei naşteri, e părăsirea paradisului, a uterului matern. Am încercat să scriu în limba germană şi registrul meu intelectual şi afectiv îmi părea neîndestulător ca un act fără final.

Aşadar porneam de la premisa că scriitorul este stăpîn în limba lui şi prizonier într-o limbă adoptivă. Am cunoscut o scriitoare de origine germană din Banat care mi-a spus că de fapt ceea ce o obligă să plece în Germania este limba care aici îi este insuficientă. Am înţeles-o. Ea nu se referea în mod expres la limba română, ci şi la limba germană vorbită în România, care, ca orice limbă minoritară, este o limbă anchiloz