Nu cred că sînt multe cărţi de evocare la fel de plăcute şi de fireşti ca aceasta, în care superlativelor să le stea atît de bine şi aproape nici o stridenţă sentimentaloidă să nu tulbure amintirile pline de dragoste. Mai mulţi prieteni scriu despre Paul Celan aşa cum a fost, aşa cum l-au cunoscut. Poveştile seamănă între ele, protretul lui Paul Celan e necontradictoriu, poate şi pentru că majoritatea se referă la aceleaşi perioade, cîţiva ani petrecuţi în România, înainte de plecarea poetului şi apoi scurte întîlniri în străinătate, după foarte mult timp. E un portret în faţă şi revers, un protret al artistului la tinereţe şi un alt portret, dramatic, al exilatului la o senectute prematură, sufletească.

Celan trînăr e pur şi simplu strălucitor, monden, cuceritor: "Tînărul poet avea un şarm romantic, nu sumbru, ci melancolic - senin, în ochii căprui, căruia îi sucombaseră Lia Fingerhut şi Ciuci Marcovici" (Maria Banuş) Peste cîteva pagini, Ovid Crohmălniceanu povesteşte tocmai întîmplarea cu pricina: "A fost tot într-o seară, de data asta, la Petre Solomon acasă, cu numeroşi oaspeţi. Printre cei prezenţi se afla şi o actriţă, Ciuci Marcovici, mai curînd stranie decît frumoasă. Paul o remarcă imediat şi căzu, ca lovit de trăznet, în transă. Nu se mai dezlipea de dînsa. O botezase, pe loc, "regina mea" şi o păzea, aşezat turceşte, la picioarele ei, dezbrăcat de cămaşă, ca un sclav. În afara obiectului acţiunii sale de seducţie, pentru Paul nimic nu mai exista. Vorbea şoptit cu Ciuci, fără întrerupere. Pe urmă, a început să cînte Flandern in Not." Nimic extraordinar pînă aici, un poet monden, plin de succes, cu gesturi fantaste, boeme. Numai că acel cîntec, piesa lui de rezistenţă în cucerirea femeilor, după cum spune glumeţ Crohmălniceanu, e un vechi cîntec german despre moarte, un cîntec sumbru, obsedant, un fel de indiciu înspre partea nevăzută, plină de