Arghezianismul este, înainte de toate, în proză, ca şi în poezie, un stil. Recitesc Manualul de morală practică, ediţia de la Albatros, 1997, care o reia întocmai pe aceea ieşeană de la Pygmalion, 1946, şi nu contenesc să mă uimesc de cîtă strălucire ţîşneşte din opacitatea limbii lui Arghezi, orbindu-te şi făcînd să-ţi pară indiferent tot ce se află dincolo de ea. (Trebuie să mărturisesc că am prins gustul oximoronului, vădit în fraza dinainte, de la maestrul lui necontestat, de la Arghezi, care numeşte acest fel de hoţie - mai sigură decît "hoţia de-a dreptul, de bucăţi şi rînduri întregi" - "imitaţie prin derivare".) Manualul e un genial exerciţiu de stil, de digitaţie pe claviatura cuvintelor, încercînd toate combinaţiile şi epuizîndu-le efectele, o paganiniadă verbală, cînd jucăuşă, uşoară, ca fulgul, cînd grea, apăsătoare, ca piatra, cînd plină de lirismul cel mai înaripat, cînd tîrîtoare, terestră, cînd muşcătoare şi rea, cînd duioasă şi mîngîietoare. îndefinitiv, două sînt zonele limbii în care lucrează cu asupra de măsură imaginaţia lui Arghezi: vocabularul şi topica. El îşi are lexicul propriu, aşa cum alţii, mai puţin mari, îşi au verbele după care-i recunoşti, sau adjectivele favorite. Niciodată, apoi, ordinea în care pune cuvintele nu e aceea la care te-ai aştepta. Inversiuni şi dislocări numai de el închipuite fac frazele să pară a aparţine unei limbi de uz exclusiv personal, chiar dacă inteligibilă universal. "Limba e a noastră numai în piaţă, spune singur. Mai departe fiecare cu limba lui. Acolo începe stilul". Arghezi nu e niciodată în piaţă. Scrie numai pe limba lui. De unde, cum ziceam, arghezianismul ca stil.

Manualul este o colecţie de aforisme morale şi politice, publicate în cursul anilor 1928 şi 1943, în Bilete de papagal, Adevărul literar şi artistic şi Informaţia zilei. Un fel de silogisme ale amărăciunii pricinuite de fauna fun