Are şi Valéry o dilemă, mai puţin lucrativă decât a lui Pascal (dacă vom crede în Dumnezeu, iar El nu există, nu vom avea de pierdut nimic; în schimb, dacă există iar noi nu vom crede...): de ar fi să aleagă, ar prefera să scrie cu deplină luciditate un text slab, decât să produsă, în stare de transă, o capodoperă (cf. I, 640).
De fapt, nu-i atât o dilemă cât o replică. În descendenţă romantică, se credea încă în scriitorul inspirat de Zeu, dar începuse să se observe că, parcă, e mai mare contribuţia Celuilalt. Paradoxul: Acela nu este un hiperlucid, cum ni-l închipuim pe Mefistofel. E mai curând o stare de confuzie, de obscuritate, de lentă germinaţie din care mintea scriitorului îşi extrage ce-i este de folos. Dilemă ar fi fost dacă Valéry s-ar fi lipsit, cum nu s-a întâmplat, de participarea lui. Că nu s-a întâmplat, aflăm din discuţia purtată (în Mon Faust) chiar cu Mefistofel. Acestuia îi spune: "Nu gândeşti deloc. Nu ştii nici să te îndoieşti, nici să cauţi. În fond, eşti infinit de simplu. Simplu ca un tigru, care nu e decât putere de a face prăzi şi se reduce la instinctul de prădător. Datorează totul oilor şi caprelor" (II, 295).
Parcă nu e destul. Diavolul e un tigru care, nu rareori, preface oile în tigri, la rândul lor. Iar dacă el, diavolul, nu gândeşte, reducându-se la ceea ce e obscur în noi, omul va fi, adesea, un diavol gânditor. De altfel, mai încolo Faust va susţine că diavolul are nevoie de cineva care să gândească pentru el. Acesta nu e neapărat un om diabolic. Poate fi cel ce se îndoieşte şi caută. Aş zice că în al doilea caz diavolul va fi devenit atunci un "simplu" servitor. Un servitor al celui ce creează. Discursul faustic continuă: "...spiritul omului, deşteptat chiar de tine!...a sfârşit prin a desluşi dedesubturile Creaţiei. Închipuie-ţi că ele au regăsit în intimitatea corpurilor şi parcă dincoace de realitatea lor, b
