Demers speculativ subtil, Melancolia descendenţei, a Monicăi Spiridon reprezintă o psihologie metaforică a literaturii complexate de lipsa noutăţii. Motto-ul ei ar putea veni de la Ecleziast: "nimic nou sub soare", implicit eterne reîntoarceri şi nostalgii ale trecutului. E o carte despre nevoia literaturii de a se legitima în descendenţă şi despre avatarurile poeticii intrinseci. Din acest punct de vedere s-ar constitui într-o perspectivă de receptare de gradul II o metapoetică. Chiar acest fapt creează o nevoie interioară de grile motivante şi concepte preliminare. Cratilismul preluat de la Platon şi însăşi ideea unei melancolii (şi a altor umori) ale descendenţei sunt baze de construcţie a unui eşafodaj speculativ sclipitor.

Simptomatologia descendenţei se însoţeşte de complexe originare şi manifestări schizoide de rupere între literatură şi viaţă. Complexul lui Cervantes e la originea acestui fapt aşa cum complexul lui Iona creează o ciudată isterie a "înghiţirilor" succesive între cărţi putînd figura şi ca justificare subiacentă a cărţii Monicăi Spiridon, carte "înghiţind" ea însăşi meta-realităţile fiecărei cărţi luate în discuţie. Însăşi tipologizarea sau subsumarea faţă de arhetipuri reprezintă metaforic "înghiţire". Efortul ulterior al cărţilor de a-şi impune originalitatea se însoţeşte de umori diverse. Dincolo de melancolia proprie a artistului în general, Monica Spiridon identifică la Breban orgoliul (în Don Juan), la Theodor Mazilu oboseala sau resentimentul lui Ramón Pérez de Ayala.

Arhetipologia cărţii identifică figuri fundamentale deschise iradierilor semantice ulterioare: Isus, Romeo, Don Juan, Faust şi avatarurile lui Mephisto. În sfera lor generatoare de sens se naşte ulterior ficţiunea la Henri de Montherlant, Bulgakov, Valéry, Ayala sau Mann. Cărţile vor avea o atitudine de conformitate cu modelul livresc sau îl vor co