Am comentat, în 1994, cartea d-lui N. Georgescu A doua viaţă a lui Eminescu, socotind-o o intruziune păguboasă a senzaţionalului în istoriografia literară. N-am ştiut, în zăpăceala de acum de pe piaţa cărţii, că dl. N. Georgescu a recidivat, publicînd, în 1995, o a doua carte, de data asta intitulată Cercul strîmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu. Descoperind-o recent, am citit-o şi îmi fac datoria faţă de cititorii mei să o comentez. Şi asta pentru că aceste cărţi ale d-lui N. Georgescu (poate că aceasta de a doua mai puţin decît cea dintîi, dar au o idee de continuitate evidentă) semnalează o maladie pernicioasă cu totul pentru istoriografia literară. Aceea că autorul îşi imaginează un scenariu posibil, căutînd apoi - şi negăsind - probe documentare care să-l sprijine şi să-i dea viaţă. Dar, cum spuneam, probele neputînd fi colectate, pentru bunul motiv că nu există, rămîne, dezgolită şi schilavă, armătura scenariului prestabilit. (De regulă, în istoriografia literară se procedează invers. Probele documentare colectate şi interpretate duc, dacă e cazul, la un scenariu posibil. Dar asta, par a crede unii, este o metodologie tradiţională, pe care o resping cu superbie condamnabilă.) Ideea de la care porneşte dl. N. Georgescu, pusă la cale în fosta redacţie a Luceafărului (contribuţia d-lui Mihai Ungheanu fiind, în acest nefericit caz, hotărîtoare), este că Eminescu, încă din 1881, a fost victima unei îngrozitoare cabale, menită să-l elimine din viaţa publică (cu deosebire din publicistică), planul neocolind nici posibilitatea lichidării sale fizice. De aceea boala sa n-a fost boală, n-a fost tratat cum se cuvine, iar Maiorescu i-a editat, în lipsă, placheta din 1884 cu scopul ca poetul să nu-l mai îngăduie, în arenă, pe publicist. Şi aceasta pentru că liberalii lui I. C. Brătianu, de acord cu opinia principelui (din martie 1881 rege) Carol I, au hotărît c