Se întîmplă ca în România, pentru al doilea an consecutiv, prunii să fie cam săraci în fructe, din motive care merg de la îngheţul tîrziu (de prin martie) pînă la geopolitică (mi-au spus nişte cunoscători într-ale pomiculturii balcanice: "asta ni se trage de la Kosovo!"). Şi tocmai cînd eram mai temător că, din vina combinată a dnei Allbright şi a dlui Miloşevici, nu vom mai bea ţuică anul acesta, o rază de speranţă mi-a venit alaltăieri de la un ţăran din Floreşti - Prahova care, arătîndu-mi un corcoduş fălos ce ne făcea umbră, mi-a spus: "ui' la ăsta; şi dac-ar cade bomba şi focul pe el, tot ar fi plin de boabe!" În vacanţele copilăriei, lăsîndu-mă în grija bunicilor rurali, ai mei îmi spuneau să mănînc caise, mere, pere şi struguri, că-s pline de vitamine; nu prea mă omoram cu această vitaminizare. Nimeni nu mi-a spus vreodată să mănînc corcoduşe, motiv pentru care le savuram de la micul dejun la cină, de cînd erau mici cît unghia şi acre-amărui precum eşecul suprem şi pînă cînd dădeau în pîrg. Peste drum de noi stătea tuşa Tola, ale cărei confesiuni culinare mă intrigau. În cîte-o zi de august, o auzeam spunîndu-i cu nonşalanţă bunică-mii: "pusei de-o ciorbă de curcuduşe" - şi un năvalnic sentiment de solidaritate mă inunda pe dată. Stima mea faţă de ţăranul român generic a plecat şi de aici, din această zeamă pe care, crezînd-o sofisticată, multă vreme nici nu mi-am putut-o imagina. Abia azi pricep: corcoduşa este un fruct a cărui importanţă derivă din principiile de bază ale securităţii naţionale. În lipsa borşului preparat de basarabencele cu ochi albaştri, răgăţeanca oacheşă din Sud îşi acreşte oala cu fiertură de corcoduşe.

Nedorind să atentăm la statalitatea Republicii Moldova, este de bănuit că vom deveni mai atenţi cu corcoduşii noştri, de care nici un diktat şi nici un ribbentropmolotov nu ne va putea separa vreodată. La fel, nu are rost să