Deşi îmi displace să vorbesc (şi să scriu) pe nas, voi începe cu distincţia dintre economia de piaţă şi democraţie. Dezbaterea curentă le separă cu convingere şi consacră ideea că pe cînd economia de piaţă poate face pereche şi cu regimuri politice autoritare, inclusiv dictatoriale, nici un regim democratic nu poate exista fără economie de piaţă. În această distincţie, neo-miracolul social-democrat (Blair, Schröder...) opune un nu pieptos "societăţii de piaţă", adică lăsării mecanismelor reglatoare ale societăţii pe seama "mîinii invizibile" a pieţei. La mai bine de zece ani de la Revoluţie acceptăm destul de unanim că democraţia ne-a ieşit cît de cît, la economia de piaţă stăm prost. Cred că ar trebui să tratăm ca adevărată exact propoziţia opusă. M-a îngrijorat încă de la început viziunea, totdeauna tacită, nici o singură dată declarată explicit, care întemeiază, pentru toate "fostele ţări", revenirea de la comunism la capitalism. Profit de ocazie pentru a-mi exprima încă o dată dezamăgirea faţă de modul în care noi, cei din "fostele ţări", am ratat oportunitatea istorică a lui 1989 de a ieşi într-un experimentalism democratic deliberat, inteligent şi creativ, acceptînd cu umilinţă experimentul fără agent responsabil al întoarcerii la capitalism. Viziunea revenirii la capitalism are în esenţă două premise: 1. realitatea se desfiinţează şi se înfiinţează prin acte normative; 2. ca să reapară, capitaliştii trebuie lăsaţi mai slobod, măcar pînă îşi fac acel prim milion de dolari despre care e bine să nu întrebi. Această viziune a fost investită pe un teren societal deja existent, cu o dinamică spontană proprie, cu un conveer finit şi concret de cupluri real - posibil - real. Sociologic vorbind, sînt o mulţime de lucruri importante, poate chiar esenţiale, de constatat, ba multe sînt deja constatate. Din fericire avem la dispoziţie standardele de funcţionalitate