Democraţia alimentează - într-adevăr - multe iluzii şi poate produce destule deziluzii. Regulă simplă: cu cît sînt mai mari cele dintîi, cu atît vor fi ultimele mai dramatice. Cît despre tînăra noastră democraţie: toate, absolut toate evoluţiile importante de pe scena publică românească a primului deceniu de postcomunism, entuziasmele şi dezamăgirile, tensiunile şi confruntările, şocurile şi oscilaţiile, solidarizările şi despărţirile, rezultatele alegerilor succesive, evoluţiile politice, culturale, psihologice şi de mentalităţi, totul se poate analiza privind dinspre raporturile între ceea ce oamenii şi-au închipuit atunci cînd comunismul a căzut, ceea ce au sperat, ceea ce au visat şi ce s-a întîmplat cu adevărat. La început a fost o imensă fericire. Puţini credeau la sfîrşitul anilor '80 că regimul comunist al lui Ceauşescu va putea fi oprit. Semnele de sfîrşit de ciclu istoric se îndeseau în ţările din jurul nostru, însă în România dictatura părea de neclintit. Represiunea continua să fie dură, frica - dominatoare, frustrările - imense. Speranţele erau palide de tot. Încît revolta populară din decembrie şi prăbuşirea totalitarismului roşu, cu totul neaşteptate, deşi dorite intens de către o întreagă populaţie, la unison, au creat o euforie explicabilă doar ca împlinire a unei iluzii în care nici n-ai avut curajul să crezi. S-a creat astfel un orizont de aşteptare aşa-zicînd "maximalist": dacă răul absolut a dispărut, exorcizat odată cu executarea lui Ceauşescu, înseamnă că binele absolut urmează. N-a urmat. Logic, nici nu putea să urmeze. Refacerea ţesuturilor sociale, reconstrucţia instituţională a unei întregi comunităţi naţionale, reformarea radicală a economiei, elaborarea unui nou sistem legislativ, regenerarea pieţei libere şi celelalte iau timp. În domenii atît de complicate, evoluţiile nu pot fi instantanee, ci graduale. Nu se pot face salturi bru