De la revoluţia franceză, care a proclamat drepturile omului şi ale cetăţeanului, democraţia, ca organizare politică a societăţii, a devenit o realitate în mai toate ţările europene (cu excepţia Rusiei, unde autocraţia ţaristă a fost răsturnată, printr-o revoluţie, abia în 1917, înlocuită, însă, printr-o altă formă de autocraţie, denumită dictatura proletariatului). În majoritatea imensă a ţărilor europene (şi în SUA sau în domenioanele britanice - nu şi în cele asiatice - a triumfat organizarea democratică a organismului de stat. Indiferent dacă erau monarhice sau republicane, aceste ţări erau structurate prin pluripartidism, în care, prin alegeri periodice, căpăta drept de guvernare partidul care a obţinut cele mai multe sufragii. Constituţii democratice au fost elaborate, despărţirea puterilor în stat (legislativ, executiv şi judecătoresc) era asigurată, ca şi libertatea deplină a expresiei, iar legile erau proclamate numai de puterea legiuitoare. Funcţiona şi o anumită autonomie locală administrativă, indicele democraţiei unei ţări depinzînd şi de gradul de înfăptuire a acestei cerinţe a democraţiei. Astea, toate, nu erau iluzii ci stări de fapt. La noi, în Vechiul Regat, principiile organizării democraţiei s-au înfăptuit la 1866, cînd, odată cu aducerea pe tron a principelui (din 1881 rege) Carol I a fost promulgată şi o Constituţie, adoptată după cea mai înaintată din Europa vremii, cea belgiană. Principiile fundamentale ale regimului politic democratic (pluripartidismul, separarea puterilor în stat, libertatea expresiei prin presă şi întruniri publice) deveniseră o deplină realitate. Din păcate, în Constituţia din 1866 era prevăzută o prerogativă a dinastiei. Şi anume că domnitorul (din 1881 regele) numea şi demitea miniştrii. Potrivit acestei prerogative constituţionale, domnitorul (regele) numea, cam o dată la patru ani (dar, uneori, şi mult mai mult,