Este greu de acceptat împrejurarea că, în primul tur de scrutin pentru alegerile locale din acest an, la urne s-au prezentat atît de puţini alegători. Analiştii vieţii politice româneşti s-au întrecut în a căuta motive: oferta de candidaţi a partidelor înscrise în cursa electorală a fost neinteresantă; sau lehamitea generalizată în faţa unei clase politice persistînd într-o fojgăială a intereselor personale mai mici sau mai mari care secătuieşte de vlagă o ţară lipsită de proiecte coerente şi durabile. Apoi absenteismul a fost pus pe seama recentelor scandaluri care au zdruncinat lumea financiar-bancară românească: BIR, FNI, BCR. Toate acestea sînt posibile cauze ale unui fenomen care descrie nivelul îngrijorător de scăzut al conştiinţei civice în rîndurile românilor. Dacă majoritatea comentatorilor au analizat oferta electorală din perspectiva conţinutului acesteia - persoane, programe electorale, realizări, dosare etc. - puţini au fost cei care au privit forma sub care mesajele electorale au ajuns la electorat. Mulţi dintre candidaţii la fotoliile de primari nu au avut la baza campaniei electorale strategii de comunicare eficiente care să inducă dorinţa de a vota. În acest an nu a fost nevoie de studii foarte pretenţioase pentru a se afla problemele cetăţenilor în relaţia cu primăria. De aceea şi programele electorale au oferit, în linii mari, trecînd peste proiectele fantasmagorice, soluţii asemănătoare. Aspectul doctrinar al programelor electorale transpare pe alocuri în mesajele candidaţilor. Însă sub presiunea dificultăţilor cu care are de a face populaţia, mesajele electorale au mixat, în linii mari, două tipuri de discurs: unul autoritar - Traian Băsescu, George Pădure - şi unul populist (cel al principalilor favoriţi la începutul cursei electorale: PDSR şi CDR, care, nu-i aşa?, nu-şi puteau permite să facă pe durii). În situaţii de acest tip, în care