"Acolo unde sfîrşesc exploatările miniere şi dispare orice urmă de cărbune, începe lumea momîrlanilor, oameni liberi care au refuzat timpul istoric, preferînd atemporalitatea mitică de pe piscurile munţilor. (...) Nu şi-au amestecat nici o picătură de sînge cu veneticii, împuţinîndu-se treptat şi trăind la fel ca strămoşii lor (...). Trăiesc după legile de acum mii de ani, într-o comunitate închisă, păstrată de dinaintea creştinismului, în care întrepătrunderea cu lumea de dincolo, a morţilor, înfricoşează, dar nu miră pe nimeni." Aşa începe un documentar despre "vînătorii de strigoi" din Valea Jiului, apărut nu de mult în Evenimentul zilei. Nu trebuie să fii etnograf pentru a şti că "o comunitate închisă, păstrată de dinaintea creştinismului" nu a existat şi nu poate exista nicăieri şi cu atît mai puţin în plină şi veche zonă industrială. Autoarea îşi legitimează însă delirul interpretativ exact prin recursul la etnografie, mai exact la interviuri şi anchetă de teren, furnizînd astfel şi informaţii, în sine, interesante. Natura acestui demers mă sperie astfel mult mai mult decît exagerarea spectaculară a unor informaţii. Mă sperie deoarece îl regăsesc tot mai mult şi în tot mai multe contexte. Zilele acestea, de pildă. Concurenţii la examenul de admitere într-o faimoasă instituţie de învăţămînt superior occidentală şi-au prezentat, fără excepţie, proiectele ca bazate pe metode sociologice, fără să fi avut însă o pregătire sociologică, ci doar "lecturi" în domeniu. Aţi putea să ne spuneţi ce metodă de analiză aţi folosit? - întreabă un profesor.

Răspunsul vine simplu: am luat principalele ziare româneşti şi am analizat articolele care mă interesau. - Bine, bine, dar cum? - vrea să ştie profesorul. Adică? - se miră candidata. Şi discuţia se opreşte aici. Ceea ce este exasperant - răbufneşte în cele din urmă un profesor francez, după o serie de alte cazuri