Ce se poate spune despre iluziile şi deziluziile democraţiei într-o ţară unde s-a vorbit cu atîta emfază şi insistenţă despre caracterul ei original, care ar fi trebuit să scuze şi să justifice inovaţiile, experimentele şi abuzurile comise asupra democraţiei? Cum este posibil, pînă la urmă, ca democraţia să ne "dezamăgească" atît de mult încît să se lase violentată şi siluită? Cele mai frecvente reacţii - iritate, deziluzionate, obosite sau supărate - se concretizează în sentinţe aspre şi ireductibile aplicate democraţiei înseşi, nu celor care o pervertesc, folosindu-se de punctele ei slabe. Se cristalizează astfel o sumă de deziluzii ce presupun în mod logic în spatele lor o altă mulţime de iluzii înşelate. Or, democraţia prin ea însăşi - la nivel teoretic - nu a fost niciodată o fabrică de iluzii. Confecţionarea de modele ideale este apanajul ideologiilor opuse principiilor statului de drept şi ale economiei de piaţă. Dacă democraţiei i se poate imputa ceva, este tocmai acea uşurinţă cu care se oferă lecturii la mai multe nivele de înţelegere. Aşadar, se poate vorbi mai degrabă de capcane ale teoriei democratice, în care, căzînd, nimeni nu este capabil să recunoască propriii paşi greşiţi: vina aparţine automat ei, democraţiei, şi iluziilor insuflate de ea. Să spunem aşadar că democraţia nu confecţionează vise şi, ca atare, nu poate nici să înşele aşteptările celor ce, vrăjiţi, s-ar lăsa înşelaţi. Aceeaşi democraţie a putut însă, la un moment dat, să dezamăgească, prin "cedările" sale în faţa regimurilor sau ideologiilor care au vrut să o confişte sau prin simplul fapt că, uneori, s-a dovedit a fi prea slabă şi a cedat în faţa propriilor ei defecte de construcţie, necorectate la timp. Discuţia despre democraţie ar trebui să pornească, în acest context, de la reflecţia asupra defectelor sau pericolelor conţinute de chiar nucleul ei teoretic. Democraţia a fost