La fel ca în atîtea altele, şi în cazul paralelelor, tranziţia nu a făcut altceva decît să adauge unui termen foarte vechi o semnificaţie nouă. Pentru a izbuti acest altoi ea a recurs la un transfer: claustrate în geometrie şi în gimnastică - mai ales feminină - paralelele s-au trezit pe nepusă masă proiectate la început în pedagogie şi apoi prin ricoşeu în politică, pentru a ateriza pînă la urmă în filozofie. Purtătorii acestor deplasări succesive au fost manualele şcolare pentru învăţămîntul preuniversitar. Pe timpuri, nu aşa demult, şi în acest domeniu domnea cea mai deplină rînduială. Armonia generală, întrupată în monolinearitate, adică în linia partidului, excludea liniile paralele de pretutindeni, deci şi din manualele şcolare. Monopolul general al liniei juste pătrundea în toate sferele de activitate sub forma unor monopoluri specializate. Ca atare, toţi şcolarii patriei beneficiau pentru fiecare disciplină de un singur manual care, unic fiind, era bineînţeles şi cel mai bun. Prin manualul unic, editura unică îl ajuta pe profesorul unic să-l educe pe copilul unic, viitorul om nou unic al societăţii somate să se năpustească spre comunism în zbor. Vremea manualelor unice pare iremediabil apusă, iar despre manualele paralele, înainte de a şti cît sînt de folositoare, ştim cu certitudine două lucruri: că apariţia lor a dezlănţuit o asurzitoare gîlceavă naţională şi că disciplinele lor predilecte nu au fost matematica ori chimia, ci istoria şi limba română. La prima vedere, disputa se angaja în jurul personajelor: în ce ordine sînt înfăţişate, cît spaţiu i se consacră fiecăruia, cărora li se prezintă poza

şi cărora nu, ce superlative sînt mobilizate pentru descrierea lor. Ostilităţile au fost deschise de profesori din respectivele discipline, care nu compuseseră manuale, dar le găseau mii de metehne celor compuse de colegii lor. Înalţi dregători ai mi