Vine o vreme cînd îţi dai seama că jumătate din instrucţiunile de bună creştere care te însoţesc prin viaţă sînt făcute să îţi adoarmă prietenii de plictiseală sau să te pregătească perfect pentru o lume care nu mai există. Şi atunci, molfăitul unui covrig pe stradă poate fi dovada indubitabilă că cel puţin tu exişti. E un act simbolic (şi corect din punct de vedere politic) de aderare la idealurile societăţii de consum sau pur şi simplu de astîmpărare a foamei. Popcornul, hot-dogul, pizza şi piesele de rezistenţă ale fast-food-ului (cum ar fi hamburgerii, cheeseburgerii ori plăcintele McDonald's) au în comun criteriul atenţiei distributive şi al vitezei de manipulare. Se pot consuma la fel de bine pe stradă, la birou sau în faţa televizorului, ceea ce le încadrează într-o categorie nouă, complet ruptă de tîrgul tradiţional, unde determinantă era absenţa spaţiului consacrat mesei. Această categorie, pe care aş numi-o postindustrială, se ordonează după o nouă absenţă, a timpului, şi cultivă simultaneitatea. Mănînci în timp ce citeşti, în timp ce asculţi, în timp ce te uiţi, în timp ce faci altceva şi, uneori, chiar în timp ce vorbeşti. Sau mănînci în vreme ce stai în picioare la o masă, nu pentru că n-ai avea spaţiu, ci pentru că n-ai timp. Dacă, însă, mănînci pe stradă şi o faci de plăcere, atunci fie te situezi în afara sistemului şi a condiţionărilor lui, fie eşti un produs perfect al acestuia. În orice caz, mănînci pe stradă. Şi dintr-o dată ai revelaţia că nu tu ai inventat chestia asta, că a existat înaintea ta şi s-a organizat în propriile instituţii, în propriul comerţ de sine stătător, cu gogoşeriile, plăcintăriile, cu buticurile şi grătarele sale în aer liber, cu fum gros şi arome grele de ritual profan în care tu oficiezi ceva, habar n-ai ce. "În vechime şi în societăţile primitive şi tradiţionale - ne explică dna Irina Nicolau, etnolog la Muzeul Ţăr