Daca reviste precum Povesti adevarate si Povestea mea au un public fidel, de ce n-ar propune si televiziunea emisiuni de acelasi fel, mai ales ca posibilitatile ei de a crea realitati si de a servi telespectatorilor felii mari de viata sint mult mai mari? Intimplarile care fac deliciul cititorilor de astfel de reviste, chiar daca respecta intocmai reteta dorita, pot fi suspectate la un moment dat ca nu s-au petrecut intocmai si ca au fost inventate de cineva.
O emisiune ca Viata bate filmul de la PRO TV nu face altceva decit sa-si convinga publicul, de luni pina joi, ca subiectele prezentate sint autentice si, de aceea, in fata camerelor de luat vederi stau chiar protagonistii povestilor. Granita dintre privat si public se sterge sistematic pe parcursul emisiunii, fiindca cei chemati sa se destainuie trebuie sa-si spuna povestea apelind la cit mai multe detalii intime pentru a-si impresiona auditoriul.
Exista o predilectie pentru subiectele dure, naturaliste – casnicii nereusite, violenta conjugala, boli incurabile, saracie si lipsa de conditii materiale.
Povestile sint liniare, destul de rar cu happy-end, ca in cazul unei femei de 40 de ani batute si violate intr-o casnicie anterioara, care a reusit insa sa-si refaca viata alaturi de un barbat cu 14 ani mai tinar decit ea. O alta emisiune incearca sa dea speranta cuplurilor cu probleme: o sotie inselata la inceputul mariajului a reusit, cu ajutorul telenovelelor, sa afle secretul casniciei si ni-l impartaseste cu generozitate; un sot isi cauta o amanta atunci cind isi vede sotia nearanjata, nefardata sau imbracata in pijama.
Dramele acestor oameni sint intoarse pe toate fetele, moderatoarea Mihaela Tatu ii descoase cu un aer profesoral, iar publicul are si el dreptul sa-si satisfaca orice curiozitate punindu-le intrebari. Daca pe parcursul „spovedaniei“ mai curg si niste lacrimi, succe
