In ultimii ani, Eminescu a devenit tot mai mult un subiect „fierbinte“. Departe de a considera acest lucru un simptom ingrijorator, dezbaterea privitoare la Eminescu, adesea vehement polemica, mi se pare, dimpotriva, intru totul fireasca. Inevitabil schimbarile petrecute dupa 1989 in intreaga societate romaneasca antreneaza nevoia redefinirii culturii in context contemporan. Or, in situatia in care literatura detine, in continuare, o pozitie regala in ansamblul practicilor culturale, Eminescu, figura centrala a beletristicii noastre, acaparind o uriasa incarcatura simbolica, nu putea sa nu devina „tinta“ nelinistilor si a cautarilor, a interogatiilor (si a exclamatiilor!) ce traverseaza viata publica romaneasca in prezent.
Se poate insa lesne observa ca in marea majoritate a cazurilor, Eminescu – omul, poetul, gazetarul politic – a fost folosit pentru a formula sau pentru a sugera raspunsuri la intrebari care nu privesc decit indirect viata si opera lui: cum se cuvine sa ne raportam azi la „valorile patrimoniale“ ale culturii proprii? in ce masura pot acestea oferi solutii viabile „crizei de identitate“ pe care o strabatem? sintem intr-adevar in situatia de a cauta repere identitare in trecut? mai avem nevoie de „institutia culturala“ numita „poet national“? parcurgem o etapa de clivaj cultural sau una a continuitatii sau a „reinnodarii“ unor traditii abandonate? etc. Altfel spus, il folosim pe Eminescu spre a vorbi despre noi insine – ceea ce, desigur, nu e rau deloc, pentru ca astfel i se da poetului sansa unei spectaculoase reveniri in actualitate. Numai ca bataliile simbolice de felul celei purtate in legatura cu Eminescu risca sa se transforme in campanii de imagine, daca nu sint urmate de o regindire a operei si a personalitatii celui in cauza. Eminescu ar fi indreptatit sa exclame acum, din nou, „pe mine, mie reda-ma“ – si nu spre a „muri linisti
