Marc Chagall
Viata mea
Editur Hasefer. Traducere de Oana Popescu. Bucuresti, 2000, 228 p., f.p.
„Eu nu-mi mai aduc aminte – mama mi-a povestit chestia asta. Chiar in momentul nasterii mele, in imprejurimile Witebskului, intr-o casuta, linga sosea, in spatele unei inchisori, a izbucnit un incendiu grozav.
Orasul – chiar cartierul bietilor evrei – era inghitit de foc.
Au transportat patul si salteaua, mama si bebelusul de la picioarele ei intr-un loc sigur, la celalalt capat al orasului.
Dar mai intii de toate, eu am fost un nou-nascut-mort. Nu am vrut sa traiesc. Imaginati-va o bila alba care nu vrea sa traiasca. Ca si cum s-ar fi saturat de tablourile lui Chagall.
Bila asta a fost intepata cu ace, aruncata intr-o caldare. In fine, s-a auzit un miorlait slab.
Dar principalul era ca ma nascusem mort.
As vrea ca psihologii sa nu traga de aici concluzii neplacute. Va rog!“
Fraze scurte, rapide, percutante, nervoase. Crochiuri genuine (chiar si cind isi iau ca subiect revolutionarii bolsevici) si tuse aproape fluide. Umor, tandrete, ironie, o anume – nedisimulata ci travestita in stil – stingacie si mai ales o fantezie teribila. O imaginatie exuberanta, ingenua, care rastoarna proportii, reasambleaza detalii, redeseneaza chipuri, intimplari, fapte, istorii. Forta de a inaripa cotidianul si a-l colora dupa propria subiectivitate. De a gasi putere, vitalitate, o insatiabila pofta de viata chiar si in mijlocul dramelor, printre pogromuri, suferinte, frustrari si injustitii. Un hedonism care, ascultat si transformat instinctiv in principiu creator, se dovedeste uneori o conditie daca nu suficienta, oricum esentiala pentru originalitatea in arta. Si pentru succesul venit ca de la sine si primit cu ochii pe jumatate inchisi. Intr-un cuvint – Marc Chagall. Una dintre acele personalitati masculine ma
