Pe data de 5 iunie 1938, o duminică, Mihail Sebastian nota în Jurnalul său: "A murit Blecher. L-au înmormîntat marţi, la Roman. Mă gîndeam nu la moartea lui, care a fost în sfîrşit îndurătoare, ci la viaţa lui, care mă cutremură. Era o suferinţă prea mare pentru a primi o compasiune, o tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea faţă de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puţin, mă ţinea departe, ca la porţile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu putea ieşi. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca şi cum le-am fi avut într-un "parloir". Şi după ce ne despărţeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea?" (165)

Un singuratec incurabil el însuşi, Sebastian mărturiseşte a se simţi intimidat şi dezorientat nu atît în faţa suferinţei celuilalt, cît mai ales a incomunicabilităţii ei. Stînjeneala faţă de cel mereu "puţin străin", asociată unor remuşcări difuze, un fel de sentiment de vinovăţie al supravieţuitorului, exprimă de fapt începutul unei înţelegeri superioare a captivităţii sinelui în propria sa nefericire. Toate familiile fericite sînt la fel, credea Tolstoi. Dar e oare cu putinţă ca nefericirea să ne deosebească într-atît încît să devenim un mister absolut pentru ceilalţi?

Fără să cădem în păcatul biografist al confundării semnificaţiilor unei opere literare cu împrejurările vieţii autorului acesteia, putem citi paginile lui Blecher despre durerea fizică şi felul în care ea contaminează sinele psihologic drept analiză a identităţii personale constituite ca, şi în corporalitate. Personajele din Inimi cicatrizate şi Vizuina luminată sînt oameni bolnavi, cu uriaşe suferinţe fizice, apăsaţi de sentimentul apropierii morţii, înstrăinaţi de ei înşişi - cei de altădată şi totodată voluptuos