Este un obicei curent, instituit încă dinainte de 1990, ca filialele UAP din ţară să expună, din cînd în cînd, în mod organizat, în marile galerii din Bucureşti. Această deprindere, dincolo de intenţiile ei absolut legitime de comunicare cu un alt public - cu unul mai larg şi mai exigent decît cel obişnuit -, avea, iniţial, şi un scop strategic şi unul psihologic. Pe de o parte, o mare expoziţie deschisă la Bucureşti era un fel de raport de activitate, o dovadă, o demonstraţie, iar, pe de altă parte, ea reprezenta un act de recunoaştere a autorităţii centrului într-o lume şi într-un sistem politic şi administrativ de tip piramidal, cu ierarhii puternice şi irevocabile. După 1990, chiar dacă au dispărut formal elementele de obligativitate, reflexele acestora au rămas încă, în condiţiile în care Bucureştiul, capitala, continuă să reprezinte spaţiul cu o maximă concentrare a vieţii artistice şi a mediilor specifice de reflectare a acesteia. Astfel, în ultimii ani au organizat, oarecum oficial, în spaţiile Ministerului Culturii, mari expoziţii, un fel de Saloane în accepţiunea consacrată a cuvîntului, filialele din Iaşi, din Constanţa, din Ploieşti etc. Prin premisele lor, dar şi prin filosofia curatorială şi prin efectul imediat de lectură, acestea erau mai curînd acte de emancipare decît rapoarte de activitate, însă, tocmai prin grandoarea lor afişată şi prin aerul lor exhaustiv deconspirau multiplele complexe provinciale şi tot atîtea reflexe de gîndire reziduală, însuficient drenată în noile condiţii. Venirea în Bucureşti nu avea atît ca argument imperativul cunoaşterii şi al comunicării, dorinţa legitimă a ieşirii din cadru ca prim pas către eliberarea de prejudecăţile sistematic induse printr-o politică abuzivă (şi) în domeniul culturii, cît scopul imediat al demonstraţiei de forţă şi aerul mocnit al unei competiţii în deplasare. Din această pricină aceste ex