După primul tur de scrutin am citit într-un ziar, nu-i citez numele din jenă, că alegătorii de peste 60 de ani hotărăsc soarta Bucureştiului. Asta potrivit ideii pescuite din sondaje de opinie, că cei care merg pe mîna PDSR-ului ar fi precumpănitor vîrstnici.

Dacă ar fi să ne luăm după titlurile de această factură, un număr oarecare de pensionari sau de persoane cu o vîrstă neidentificată iau decizii pentru bucureşteni, pe deasupra capetelor acestora.

Prin '91, în presa interesată, se pornise o campanie împotriva tinerilor, aceştia erau acuzaţi că s-au instalat în funcţii de conducere de unde distrug economia României. Era vorba, mai ales, de tineri cu vederi reformatoare. În perioada aceea, printr-o campanie care, din păcate, a fost uitată studenţilor li se reproşa că nu-şi văd de carte şi se amestecă în politică, tinerilor directori care încercau să schimbe lucrurile li se opunea sfînta mînie sindicală. Persoanele cu idei reformatoare, care nu puteau fi acuzate de păcatul tinereţii, dar care ocupau funcţii importante au avut de ales între a-şi apăra ideile, caz în care erau silite să se despartă de funcţia lor sau să se adapteze. Făcea carieră pe atunci o sintagmă - "Încremenirea în proiect" - lansată de dl. Gabriel Liiceanu, dar a cărei putere de pătrundere era dusă la ultimele ei consecinţe în lumea dezbaterilor de idei, populată îndeobşte de umanişti, nu şi în lumea economiştilor şi a tehnicienilor, susţinută de politicienii puterii. În aceasta din urmă se discuta despre modele, despre necesitatea păstrării şi salvării sistemului economic în care vechiul centralism era înlocuit de noul etatism. Tinerii de atunci au fost împinşi tot mai la margine, iar tinerii de acum nu au dialog cu lumea politică. O lume în care li se fac promisiuni vagi şi li le cere să aibă răbdare. În care nu e loc şi pentru ei decît dacă au un certificat de îmbătrînire a