Transcriu (din România literară, 17-23 mai a.c., p. 21) cîteva rînduri care-i aparţin d-lui Livius Ciocârlie, şi anume:

"Omagiu insolit adus şde către Valéry, n.m.ţ lui Victor Hugo. Acesta scrie: "Qui, devinant hélas! l'avenir des colombes,/ Pleure sur les berceaux et sourit à des tombes". Iar Valéry, în Cimitirul marin: "Ce toit tranquille, où marchent des colombes./ Entre les pins palpite, entre les tombes..." Sau poate - va trebui să-l întreb pe Şerban - nu vor fi fiind multe rime în ... ombes. Doar nu era să rimeze colombes cu bombes!

Or, întrucît acest "Şerban" (pe care dl. Ciocârlie are intenţia să-l consulte într-o problemă cvasi-fastidioasă, de ordin tehnic) sunt chiar eu, mă simt dator să-i dau un scurt răspuns, prin intermediul foii înseşi în care el m-a invocat; căci (nemai-, azi, concitadini, iar telefonicul taifas - impracticabil) nu mai putem comunica decît în scris.

Ei da, în (poezia) franceză, dragă Livius, rimele în ombe(s) nu sunt prea multe, fără să fie, însă, chiar puţine (cum, între altele, cele în ix). Cred, mai curînd, că ele-s percepute ca vag emfatice, bombastice adică, din cauza, desigur, a celor două explozive: m şi b, care, complice cu bombata o, chiar fac, în bombe(s), explozie! De unde şi, la clasicişti, frecvenţa minimă a lor; la clasiciştii incolori, dar şi la, mult mai policromi, poeţii Evului Mijlociu: Romanul Rozei (pentru care colombe-le sunt colombiaus), ca şi truverii sau Villon, ignoră rimele în ombe(s), dintr-un (să-i spunem) deficit fonetic. Altminteri, ele nu sunt foarte rare; ba chiar, de la un timp anume, proliferează în exces (ca, în istoria naturală, diverse specii insistente, tot mai viabile şi norocoase). Dacă vrei, putem s-o luăm metodic: e, mai întîi, chiar rhumb(s)-ul valérian, omonim, acesta, al lui rhombe. E, apoi, demi-obscenul lombe(s), pe care, în l'Album zutique, Rimbaud îl pune să ri