Piaţa Universităţii a fost o explozie de romantism. Urmare directă a Revoluţiei din decembrie, ea a cumulat atîta inocenţă revoltată, încît avea şanse minime, în contextul istoric vicios în care s-a produs, de-a ajunge la alt rezultat decît cel al unui simbol. Apreciată drept "cel mai curat parlament din istoria României", Piaţa a întrupat dragostea exasperată pentru libertate. În aşa măsură, încît a stîrnit invidia (fie şi inconştientă) a "infidelilor", a libertinilor ce utilizează conceptele democratice în chip demagogic: "Libertinul de ieri ori de azi, dezinvolt, uşuratic, sceptic, cu capul în nori, se uită cu aceeaşi invidie la cuplul, real sau mitic, care a trăit sau trăieşte o dragoste unică, o dragoste absolută" (Jacqueline Raoul-Duval: Farmecul discret al adulterului: scenariile infidelităţii). Aceşti libertini sui generis au încercat a nega natura mitică a Pieţei Universităţii, dar, fără voia lor, i-au relevat tocmai această natură, menită a se înscrie în conştiinţă ca un izvor al unei istorii neîntîmplate. Al unei istorii blocate în potenţial. Un izvor paradoxal al idealului activ, irigînd o realitate pasivă, decăzută. Un fenomen cu atît mai semnificativ cu cît exprima putinţa unei credinţe autentice, a unei fidelităţi patetice în faţa vacuităţii morale, a disponibilităţii truculente a libertinilor postideologici. Cu atît mai important cu cît opunea unui contingent corupt tabloul unei utopii absolute, mîntuitoare. Două au fost mijloacele prin care libertinii democraturii au acţionat împotriva Pieţei Universităţii, pe care o duşmăneau pentru că erau incapabili a-i atinge intensitatea purgatoare: represiunea cu mîna armată, ce a avut loc, prin decizia lui Ion Iliescu, la 13-15 iunie, şi represiunea verbală, prin speculaţia tendenţioasă ori de-a dreptul calomnioasă.

Ne vom ocupa, în rîndurile de mai jos, de partitura unui atare libertin al răstălm