Volumul apărut la Editura Ştiinţifică adunând cronici şi fragmente publicate de marele poet portughez Fernando Pessoa în deceniile al doilea şi al treilea, se constituie într-o apologie a paradoxului, considerat principial o terapie eficientă a "obstruării" intelectuale.

Pornind de la premisa că adevărul cognitiv e inaccesibil raţiunii, Pessoa consideră opinia de orice fel, intelectuală, literară, religioasă drept singurul mod decent de expresie, certitudinea înţepenită şi credinţa fiind căi de închidere a sensibilităţii şi inteligenţei. Pentru Pessoa, contradicţia e o terapeutică a eliberării.

Fragmentele se referă la realităţile politice contemporane poetului, la instaurarea dictaturii lui Oliveira Salazar îîn 1932, la aberaţia bolşevică, persecuţia Masoneriei în Portugalia sau la regia tutunului. Sunt tot atâtea pretexte obiective de dezvoltare a unor raţionamente analitice foarte subtile ce aduc în discuţie principii generale de politică, economie şi sociologie.

Adevărurile paradoxale ale lui Pessoa ţâşnesc din analiza doctrinelor politice fundamentale, din teoria liberalismului şi conservatorismului, a teratologiei comuniste, discuţie în care tonul devine violent şi stilul sarcastic. Comunismul e considerat "un dogmatism fără sistem", bazat pe "brutalitate şi desfrâu", un "gunoi moral şi mental", o "antidoctrină sau o contradoctrină". Surprinzător însă, comunismul apare ca derivat al liberalismului extrem, fiind în esenţă pretenţia de privilegiere a plebei.

Analiza principiilor de bază ale doctrinelor, teritoriu unde originile lor şi motivaţiile sufletului colectiv se învederează reciproc, permite extrapolarea ideatică. Astfel, bolşevismul apare ca un fenomen de esenţă religios-creştină şi pur reacţionar, derivând din complexul plebei faţă de aristocraţie, pătura privilegiată şi liberală. Firul logic conduce discuţia spre raport