De o jumătate de an, de cînd mi-am întrerupt rubrica, am început să privesc lucrurile mai cu detaşare şi mi-a fost greu să înţeleg de ce a produs atîta mirare faptul că afacerea Costea n-a mişcat cît de cît electoratul şi nu au crescut procentele lui Emil Constantinescu, deşi s-a dovedit că Iliescu a minţit. Păi iată de ce. întîi fiindcă nu e o noutate că domnul Iliescu minte. Al doilea pentru că nu minte doar domnul Iliescu, minte de stinge şi domnul Constantinescu. Al treilea pentru că nu e domnul Costea singurul personaj mediocru de peste graniţă care le dă sfaturi politicienilor noştri. Şi nu numai politicienilor. Spun asta pentru că nu de mult am primit din oraşul lumină o fiţuică în care era tipărit celebrul apel al intelectualilor care-l spijină pe domnul preşedinte să nu cadă, însoţit de indicaţia preţioasă de a decupa acea pagină şi-a o trimite semnată la o anume adresă din Bucureşti. M-am simţit profund jignită, pentru că n-am înţeles cum îşi poate permite proprietarul acelei foi agramate să-i spună unui intelectual care se respectă ce trebuie să facă.

Printr-o simplă coincidenţă, odată cu Apelul intelectualilor am găsit în cutia poştală şi o felicitare pentru ziua mea onomastică din partea Preşedinţiei. în mod normal, ar fi trebuit să mă simt onorată. Numai că, pînă nu demult, cei care se ocupă de imaginea domnului Emil Constantinescu aveau o adevărată fixaţie împotriva mea. Să fi ajuns toată lumea la concluzia că aveam dreptate să nu fiu prea entuziasmată de prestaţia dumnealui? Nu cred! Am sentimentul că mi s-a trimis această felicitare pentru că în ultima vreme am tăcut. Dacă ar fi scris-o chiar domnul preşedinte cu mîna sa, într-un moment de cumpănă, poate că m-ar fi înduioşat. Dar, Slavă Domnului, era o carte poştală electorală, chiar dacă nu avea pe ea fotografia candidatului, ca a d-lui Viorel Cataramă. Trebuie să precizez totuşi că adr