Din punct de vedere cinematografic, ţara europeană căreia îi merge cel mai bine (număr de filme, de spectatori, de săli) e Franţa. Una din obsesiile majore şi una din problemele nerezolvate ale filmului francez şi, în general, european, rămîne "spargerea frontierelor", circulaţia internaţională, extinderea pieţei. "Ce trebuie făcut pentru a forţa prezenţa cinematografului european în lume?", a fost întrebat, la conferinţa de presă a juriului de la Cannes, Luc Besson, cineastul francez cu cele mai spectaculoase performanţe în această direcţie. Dar pînă şi Luc Besson nu s-a aventurat să dea vreo soluţie şi, cu un aer brusc posomorît, s-a limitat la un convenţional : "Nu cred că pot răspunde la un subiect atît de vast." Un subiect atît de vast... Ştiaţi că nici unul din filmele italiene prezentate anul trecut la Mostra veneţiană n-a ţinut afişul mai mult de două săptămîni, şi unele nici n-au fost distribuite? Sau că pînă şi un film italian de scandal al festivalului n-a reuşit să facă lumea curioasă, şi a încasat de trei ori mai puţin decît a costat?

Una din căile prin care filmul francez încearcă să cucerească mapamondul e "distribuţia internaţională"; cu consecinţa ei liber consimţită: în locul frumoasei limbi a lui Voltaire - engleza! Drept care, deşi pepiniera franceză n-ar fi dus lipsă de exemplare corespunzătoare, iat-o pe transoceanica Uma Thurman în rolul de favorită a Regelui Soare, şi iată-i pe toţi - Ludovic, Colbert, Prinţul de Condé, iată-l pe Depardieu, iată toată Curtea Franţei şi tot filmul (Vatel) vorbind englezeşte! Cannes-ul 2000 a fost inaugurat, aşadar, de o superproducţie franţuzească, jucată în engleză, sub bagheta unui regizor britanic...

În 1671, regele şi suita vin în vizită la ţară, la palatul Prinţului de Condé. Trei zile şi trei nopţi de serbări fastuoase, de ospeţe pantagruelice, de intrigi de curte, de poveşti de alcov,