Anul trecut, Fundaţia Academia Civică a lansat prin presa bucureşteană o întrebare - Ce ştiu eu despre anii comunismului? - la care erau aşteptaţi să răspundă adolescenţii, cei care nu împliniseră încă zece ani în decembrie 1989. S-au primit peste o sută cincizeci de scrisori; au fost adunate într-un volum şaptezeci şi cinci dintre ele, cu autori între unsprezece şi nouăsprezece ani, din Ro-mânia, Bucovina de Nord şi Basarabia (Republica Moldova), alcătuind toate un fel de anatomie a unui spectru ce bîntuie încă multe conştiinţe, o istorie a terorii văzute prin ochii altora, dar nepurificată în ochii de copil.
Marea majoritate a poveştilor are la bază experienţe de familie, eroii fiind de obicei bunicii, deportaţi, arestaţi, torturaţi, lăsaţi fără pămînt. Se construiesc, prin recurenţa unor elemente, topos-uri ale opresiunii comuniste, în funcţie de zona geografică şi avînd în vedere distincţia sat/oraş: în Basarabia - deportarea în Siberia, cu plecări în miez de noapte, transport în vagoane pentru animale şi peşte sărat drept hrană, în Bucovina - asimilarea şi persecuţiile etnice, neîncheiate încă, în satele româneşti - colectivizarea forţată, deportările în Bărăgan, rezistenţa armată, La' că vin americanii!, la oraş - cozile, Europa Liberă, Şoimii Patriei, cîntecele cu "mama" Elena şi "tata" Nicolae Ceauşescu.
Interzicerea religiei e şi ea o temă marcantă - sfidare copilărească la Mihai Ghiţulescu (Iată pentru ce am luat o palmă de la mama care, la o propoziţie de tipul , s-a trezit în nas cu un .), însă dramă existenţială pentru Vasile Păvăluţă, plătind cu lungi ani de închisoare credinţa întru Domnul.
Se petrece totuşi un fapt demn de luat în consideraţie - de multe ori textele par a fi variante ale aceluiaşi model, reluat cu obstinaţie şi amplificat sau dramatizat; explicaţia este poate relatarea unei experienţe similare, dar asta nu e
