Dl Sorin Alexandrescu a fost, în anii şaizeci-optzeci un partizan hotărît al noilor metodologii de investigaţie literară (vezi cartea d-sale despre Faulkner), structuralism, naratologie, semiotică. Astăzi, cînd vremea acestor metodologii a apus definitiv, el notează într-un loc: "Nu-mi pot ascunde tristeţea că proiectul semiotic nu a reuşit, dar nici nu pot pretinde că nu ştiu nimic despre eşecul lui". Şi cu o pagină mai înainte, observă: "Privesc cu un zîmbet tot ce ţine de utopia explicaţiei teoretice universale - semiotica, inclusiv naratologia..." Apoi constată resemnat: "Teoriile vin şi trec, ca şi noi, ca şi dragostele, ca şi evenimentele, "epifania" care (credeam că) ne determină viaţa. Nu rămîne decît fascinaţia textului". Azi, distinsul nostru autor nu mai este decît adeptul postmodernismului, deşi despre acest concept sau curent de opinii, chiar după ce i-ai citit pe Hasan şi Lyotard, ştim puţin ce înseamnă şi ce forme se cuprind în el. Este, negreşit, un act de curaj bărbătesc din partea autorului nostru să recunoască dispariţia metodologiilor în care investise întreaga speranţă şi convingere. Şi-a irosit, astfel, cîteva decenii bune de investigaţie? E probabil. Dificultatea e că unele dintre acestea, recuperate, le include în sumarul ultimului d-sale volum (Privind înapoi, modernitatea). Nu e vorba numai despre studiul despre fantasticul la Eliade, dar, poate, cel puţin parţial, la studiile - ample - despre Junimea şi populism. Mă grăbesc să adaug că aceste din urmă două studii (constituind materia a aproape jumătate din carte), deşi plătesc tribut şi teoremelor semioticianului Greimas, sînt mai mult îndatorate concepţiilor unor sociologi ai culturii ca P. Bourdieu şi K. Mannhein. Şi acestea din urmă (deşi apărute cam prin 1970-1979) rămîn încă şi azi, deplin valabile. Dl. Sorin Alexandrescu socoate că, de fapt, cea mai potrivită cale de a înţelege,