"Şi din nou sosi primăvara, încă una din şirul nesfîrşit de-ntîmpinate primăveri, dar cea de pe urmă pentru Matiora: atît pentru ostrov, cît şi pentru sat, căci amîndouă purtau unul şi acelaşi nume." Superbul roman al lui Valentin Rasputin, Despărţirea de Matiora, începe cu această frază-emblemă în care e conţinută întreaga substanţă tragică şi metafizică a cărţii: sfîrşitul a ceea ce aparent nu se poate vreodată termina. Matiora este un sat, într-un ostrov, care urmează a fi dărîmat, iar pe vechea lui temelie se dă frîu liber apelor. Cei ce trăiesc în sat, bătrîni şi tineri, sînt somaţi să-şi părăsească locuinţele şi să plece la oraş, unde îi aşteaptă o altfel de viaţă, cu obiceiuri şi "conforturi" pe care nu le înţeleg şi nici nu le doresc. Însă drama lor nu este pur şi simplu una a strămutării, căci Rasputin nu construieşte un personaj colectiv al ţăranilor care-şi pierd matca firească, ci mai degrabă o dramă ontică, a rostului nostru pe pămînt, a semnificaţiei morţii, a împlinirii destinului sau dimpotrivă, a arbitrarului existenţial. Tulburaţi de alegerea pe care trebuie să o facă - a pleca din Matiora, satul ce va pieri înghiţit de buldozere şi apoi de ape, sau a rămîne şi muri odată cu el - eroii lui Rasputin, o mînă de oameni, bătrîne guralive şi moşnegi cu hachiţe, recapitulează dileme filozofice abisale, caută disperat răspunsuri la întrebări pentru care nu e deloc sigur că acestea există. Daria, Nastasia, Sima, Katerina, Tatiana, Bogodul sînt individualităţi distincte confruntate cu aceeaşi teribil dificilă chestiune - cum să-ţi regăseşti rostul după ce viaţa ţi-a fost practic definitiv răscolită-, dar pentru fiecare din ei soluţia este diferită.

S-ar zice că nu există dubii în privinţa temei acestei cărţi, titlul şi naraţiunea la rîndul ei o prezintă în chip cît se poate de explicit, poate suspect de explicit: despărţirea. Dar despărţirea în