Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit. Corespondenta
inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle
Scrisori din arhiva familiei Graziella si Vasile Grigorcea. Editie ingrijita, transcriere, note si prefata de Christina Zarifopol-Illias. Editura Polirom,
2000, 504 p., f.p.
Evenimentul s-a produs: saptamina trecuta, pe 15 iunie, ziua mortii lui Eminescu, a avut loc lansarea volumului care cuprinde scrisorile pina acum inedite trimise Veronicai Micle si primite de la ea.
Povestea se stie – intre altele – din precedentele numere ale Observatorului cultural, in care am vorbit pe larg si despre importanta exceptionala a acestei uimitoare restituiri documentare si despre detaliile ei asa-zicind narative. Devenit palpabil, „citibil“ cu ochiul liber, pachetul de corespondenta iesit astfel la suprafata continua – totusi – sa para ireal. E de necrezut – si va ramine o curiozitate si un exemplu de exceptie absoluta – ca la peste un secol de la disparitia unuia dintre „monstrii sacri“ ai literaturii romane, ba chiar a „celui mai sacru“ dintre ei, a mai fost posibila descoperirea unor manuscrise ale sale necunoscute, si inca intr-un numar foarte mare, intr-o cantitate impresionanta. Dupa o vreme, ramasi tot mai departe in urma, pe masura ce istoricii literari epuizeaza sursele documentare, le scriu biografiile si le alcatuiesc editiile critice de opere, clasicii se despart definitiv de noi, izolati in trecutul lor tot mai opac, tot mai inert, tot mai muzeal. Revin uneori – e adevarat – printre noi ca niste „contemporani“, dar resursele de noutate sint atunci ale noastre, ale lecturii, ale interpretarii, nu ale lor ca figuri ale altor epoci, ca mesageri care sa se „insufleteasca“ si sa vina ei catre noi. Ce altceva este celebra formula a lui Jan Kott decit o metafora critica, iar demonstratia ei – o speculatie teoretica? Actualizate uneor
