Ion Tudor IOVIAN
Soricelul Kafka pe foaia de hirtie (mica vicioasa poezia)
Editura Axa, Colectia „La steaua. Poeti optzecisti“, Botosani, 1999, 125 p., 10000 lei
Bizara decizia editurii Axa din Bucuresti de a publica sub egida Poeti optzecisti opera unui autor care, desi a debutat in volum cam in aceeasi perioada ca Florin Iaru, Traian T. Cosovei, Romulus Bucur sau Bogdan Ghiu, are putine puncte in comun cu poetica faimoasei „generatii in blugi“. Biografism, cotidian, minimalism, postmodernism, textualism si intertextualism ludic, iata doar citeva concepte care nu transpar in nici unul dintre poemele lui Ion Tudor Iovian. Ceea ce nu inseamna insa ca versurile sale ar fi lipsite de farmec. Traditia pe care o revendica – daca traditie se poate numi un curent inrudit cu avangarda – e mai degraba aceea a suprarealismului, gen Naum sau Bogza. Realitatea banala – bucatarii din care ies miresme tari si iuti, strazi pe care se plimba trecatori muti, circiumi cu mititei si bere – e o masca ce ascunde himere inspaimintatoare sau ridicole, ca acel diavol „in fundul gol calare pe facalet“.
Pina la urma teama cea mare a lui Iovian („imparatul“, cum se autodenumeste undeva), in momentele sale de orbire si deruta, e ca sub crusta lucioasa a lucrurilor s-ar putea sa nu existe de fapt nimic, nici macar caricatura unui demon. Si atunci, etern necredincioasa, „mica vicioasa poezia“ se sustrage, fuge „pe stradute cu cafenele si pensiuni si acoperisuri veri-rosiatice la doua palme de pamint/ linga filigene si ciubuce si muzica orientala hiriita la patefon“. Cerc vicios: poetul se fereste de „paradisul de turta dulce“, ce-l imbie cu posmagi, Coca-Cola, inimi de carton, villes heureuses, viata rose-bonbon si chewing-gum, prin labirintul caruia alearga insa, frivola, propria sa poezie. In cosmarele lui Iovian lumea arata cam ca in unele poeme ludice al