Mircea Enache face parte din Generatia ‘80 a artelor vizuale. Precizarea nu reprezinta o „incasetare“ seaca, un detaliu oarecare de sistematizare a istoriei recente a artei romanesti. Sculptura plasticianului constantean, universul acesteia s-au formulat in contextul ideatic si stilistic al respectivei generatii, al „noii sensibilitati“ din deceniul noua, pentru care una din mize a fost reinterpretarea corpului uman. Particularitatile neo-expresioniste de viziune sint inscriptibile in acelasi context. Desigur, opera lui Mircea Enache nu este o simpla rezultanta a unei strategii coerente generationiste; lucrurile trebuie mai degraba privite din unghiul unei convergente intre optiunile personale si fenomenul de grup amplu mai sus descris.

Autorul este un om discret, devotat atelierului sau constantean si cresterii propriei opere. Expozitiile sale sint mai degraba rare. In cele ce urmeaza vrem sa ne referim la personala deschisa in acest fierbinte iunie la Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti.

Manifestarea propune un dublu traseu, cel al sculpturilor in bronz si cel al desenelor. Artistul, profund observator al naturii umane, creeaza personaje-idei si personaje-stari. Un repertoriu bogat de situatii declanseaza sugestii la fel de numeroase adresate perceptiei. Nuantele se plaseaza pe un arc vast, intre comic si tragic. De la satira punctind chiar grotesc o serie de caractere, la sublimul zborului si drama prabusirii lui Icar. Aceasta din urma problematizare este sintetizata in lucrarea cea mai ampla dimensional: o sculptura in care o retorica expresionista a compozitiei si a modelajului este dublata de o asociere – transmitind un acut semnal vizual – intre anatomic si mecanic; soclul oarecum clasicizant realizeaza un contrast formal stimulativ cu restul lucrarii, fiind implicat in ansamblul operei.

Multe dintre piese, mici, aduc aminte de scu