Ca să se răzbune, un vrăjitor varsă o substanţă magică în toate fîntînile, mai puţin în cele din care bea regele, astfel încît toată ţara înnebuneşte, dar nu şi conducătorul ei. Văzînd că mai-marele său nu-i mai împărtăşeşte părerile, poporul hotărăşte să-şi alunge regele. Regina însă îşi sfătuieşte soţul să bea împreună cu ea din apa supuşilor, iar pacea se restabileşte în ţară.

Povestea aceasta o află Veronika de la Mari, una dintre pacientele spitalului psihiatric din Ljubljana unde e internată după o tentativă de sinucidere. Istoria regelui întreg la minte, pe punctul de a fi alungat de un popor de nebuni e, s-ar putea spune, cheia romanului semnat de brazilianul Paulo Coelho, minunat poem despre nebunie, comporomis şi libertate.

Lumea în care intră Veronika o dată cu ratarea sinuciderii e departe de a fi una a patologicului, azilul este el însuşi doar un pretext pentru refugierea de nebuniile curente, dovadă că unii pacienţi, deşi vindecaţi, refuză să se întoarcă în lume, în ceea ce s-ar putea numi normalitate. Însă tocmai pentru că, refuzînd universul exterior, ajung să-şi creeze o realitate paralelă, cu propriile reguli şi interdicţii, aceşti cîndva nebuni nu fac decît să se supună compromisului, convenţiei, banalului. Din contră, pentru Mari, o avocată vindecată de sindromul panicii, care fuge de această "normalitate a nebuniei", nebunia se naşte din conştiinţa diferenţei şi din dorinţa de libertate, din triumful propriilor alegeri şi din acea singurătate a alegătorului de cursă lungă.

Pentru Veronika însă, descoperirea interiorităţii şi curajul de a-şi urma pornirile se dovedesc a fi experienţe liminare, căci ele ajung să se confunde cu naşterea iubirii şi conştiinţa morţii: şştie că medicamentele i-au afectat iremediabil inima şi că va muri în cinci zile. Are doar acest scurt interval ca să trăiască, să facă toate lucrurile pe car