Intitulîndu-şi o culegere de versuri Crinul deschis, Nicolae Ionel se pune sub pavăza unui simbol. Prin culoarea sa albă, crinul semnifică puritatea, candoarea, virginitatea, ca şi, în plan pur religios, uitarea de sine, abandonul în voia Providenţei. Dar i se atribuie, din pricina pistilului, şi un înţeles sexual, fiind pus în relaţie cu Venus şi cu Satyrii. Regii Franţei l-au ales ca simbol al prosperităţii rasei. Faţa senzuală a florii cîntate de poeţi precum Baudelaire, Mallarmé, Macedonski a fost astfel fixată sub condeiul lui Huysmans: "parfumul său este contrariul absolut al unui miros cast; este un amestec de miere şi piper, de ceva acru şi dulceag, de palid şi puternic; ţine de alimentele conservate ale Levantului şi de dulceaţa erotică a Indiei". Aşadar avem a face cu o ambivalenţă: pe de o parte, o sinonimie a inocenţei şi simplităţii, pe de alta, imaginea unei inflorescenţe somptuoase a iubirii. O ambiguitate ce ilustrează pornirile antitetice ale fiinţei omeneşti, porniri prezente şi în creaţia poetului de care ne ocupăm.

Deoarece Nicolae Ionel este, vădit, un poet dual. E bine marcată năzuinţa sa de homo religiosus, nu lipsit însă de orgoliu, care voieşte a propune o Carte analoagă Tablelor Legii: "Cum Tablele Legii/ muntele-n tunet/ şi-n foc zguduind -/ o Carte ridic/ pe cer şi-n popor, care vie şi-n vuiet/ entuziasm legiuind/ pînă-n izvorul deschide/ dintîi al fiinţei -/ voit din văzduh/ şi stîlpii ţinîndu-i -/ cîntecul cunoscător" (Cum Tablele Legii). Bardul proclamă (termenul ni se pare adecvat aerului d-sale decis-autoritar, triumfal) un soi de imperialism al duhului în care trepidează puterea supremă, menit a se extinde asupra întregii lumi terestre: "Să se unească cer cu cer/ şi-n glorii/ inunde Dumnezeu din Dumnezeu -/ în verb iradiate nunţile/ puterilor să tremure-n puterea/ cu care izbucnit peste popor/ deschisă ţin în vifoul voin