În pofida unei diversităţi de preocupări şi de registre, care surprinde şi farmecă de la prima vedere dar ar putea să sugereze şi risipă sau diletantism, critica lui Marian Papahagi vădeşte foarte devreme năzuinţa către sistem: tot ce făcea Marian era sistematic pînă la pedanterie, poate şi ca o consecinţă a nevoii de a introduce ordine într-o publicistică febrilă şi precipitată, ca şi cum autorul ar fi presimţit nedreapta persecuţie a Parcelor. în tot ce scrie este o năzuinţă către o structură, către un demers îmbinînd cîştigurile teoretice anterioare cu noi forme de organizare a investigaţiei, elastică şi totuşi organizată, care n-a scăpat spiritului observator al regretatului Mircea Zaciu; acesta remarca încă dintr-o recenzie la volumul Eros şi utopie, din 1980 (în vol. Cu cărţile pe masă, p.200), dorinţa autorului de a evada din "şcoala în aer liber a impresionismului critic" sau strădania de a pune "la temelia demersului său asimilarea şi sinteza". Acest sistem pare să se schiţeze încă de la începutul anilor optzeci, cînd Marian abia trecuse de treizeci de ani, în ceea ce el numea "fenomenologia rescrierii" sau "critica rescrierii": pe urmele teoriilor lui Gianfranco Contini şi Cesare Segre, el căuta în studiul succesiv al variantelor şi deci al operei ca structură de fragmente, cheia modelului ideal al literaturii, respectiv al fiecărui text, nu aşa cum îl visează autorul său, ci aşa cum se scrie el singur, impunîndu-i parcă autorului aceste necontenite reluări şi reveniri pînă cînd el se apropie suficient de propria lui latenţă.

Seriozitatea lui Marian Papahagi şi tipul filologic al demersului său iniţial îl conduc din primul moment la o premisă de bună credinţă, la acceptarea enunţului şi justificării autorului respectiv drept punct de plecare al examenului critic, menit să confrunte înainte de orice textul ca atare cu imaginea pe care şi-o const