Dl. Ioan Lăcustă a trecut pe lîngă o carte importantă. Citind presa dintre 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, din care a selectat, lunar, pentru revista Magazin istoric excerpte considerate semnificative, d-sa n-a depăşit acest scop. Dacă tot a examinat presa unei perioade de răscruce, ar fi trebuit să apeleze la unele documente revelatoare (din unele, totuşi, citează), şi, apoi, cu mijloace analitice, putea să construiască o carte solidă despre o perioadă de cumpănă din istoria României contemporane. Ar fi fost o contribuţie istoriografică consistentă. Dar să nu cer autorului mai mult decît şi-a propus să înfăptuiască. Excerptele selectate şi adunate lună de lună sînt, negreşit, interesante şi revelatoare. Dar nu prea izbutesc, întotdeauna, să-i transmită avizatului esenţialul dintr-un palpit care conţinea mult dramatism şi luptă nu numai de idei. Sigur, soarta României postbelice era decisă încă din 1 decembrie 1943, la Conferinţa de la Teheran. Dar, decisiv, la 9 octombrie 1944, cînd, la Moscova, s-a perfectat înţelegerea secretă dintre Stalin-Churchill, prin care România era cedată, în proporţie de 90%, influenţei sovietice, în schimbul recunoaşterii, de către URSS, a cedării Greciei, în aceeaşi proporţie, influenţei occidentale. Conferinţa de la Yalta (februarie 1945) n-a făcut decît să pecetluiască această decizie, prin care nu numai România dar toate ţările est-europene (plus un sfert din Germania) erau transformate în zonă de influenţă sovietică, deci iremediabil cedate. Nimic nu era, deci, de făcut în faţa acestor decizii ale celor trei Mari Puteri aliate, URSS, Anglia, SUA), învingătoare în război. Dar, la noi, aceste înţelegeri secrete nu erau cunoscute şi partidele democratice se străduiau să-şi adjudece puterea, deşi era limpede că aceasta nu este posibil. Cîtă energie (şi sufletească) nu s-a consumat în zadar, cîtă speranţă nu s-a investit în ace