"Deci Mallarmé a creat în Franţa noţiunea de autor dificil" (I, 639). A fost începutul modernismului şi, totodată, începutul sfârşitului lui. Pentru că s-a concentrat asupra propriei sale creativităţi, modernismul a condus spre dezinteresul actual. Orice s-ar zice şi oricât am admira, Finnegan's Wake e o carte distrugătoare pentru relaţia dintre scriitor şi cititor. E numai un exemplu extrem care s-ar putea completa cu numeroase altele, de la Mallarmé însuşi până la "noul" Nou Roman.

Pe cealaltă latură a ei, literatura modernă a reprezentat o cunoaştere de sine a omului aproape de nesuportat. A dat la iveală un infern acolo unde în fericite vremi romantice se presupunea existenţa unui inconştient pur, oglindă a lui Dumnezeu.

Vasăzică unii, "mallarméenii", l-au pus pe cititor în situaţia de a gândi ca un artist "ţesător" de text, sub ameninţarea ruşinii de a nu înţelege nimic. Până la urmă, după ce se lăsaseră timoraţi, cititorii le-au spus literaţilor: "Citiţi-vă voi pe voi; pe noi, să ne scuzaţi". Ceilalţi, "diabolicii", nu s-au mulţumit să i-l arate cititorului pe om, cât este el de rău. Este ceva ce suportăm cu uşurinţă fiindcă avem fiecare convingerea, măcar în fundul sufletului, că numai oamenii (printre ei, vecinii de scară, ori răsfăţaţii gloriei) sunt răi; nu şi eu, personal. Or, modernii l-au implicat pe cititor într-o descoperire de sine ingrată: descoperirea răului chiar în el, personal. Ceea ce cititorului nu i-a prea plăcut.

Pe ambele laturi, au existat - deci - motive de divorţ. Mai ţinând seama şi de tendinţa de balans a gândirii, n-a apucat să se pronunţe sentinţa de divorţ până ce cititorul şi-a şi găsit o altă iubită (Postmodernista i-aş zice, de n-ar suna ca Miţa Baston), una mai blândă şi cu mai mult vino încoace.

În ceea ce mă priveşte, bărbat de o anumită vârstă şi soţ fidel, m-am abţinut (nu fără să arunc pe fu