Frica de libertate apare în 1941 - anul extremei radicalizări a militarismului german. Pentru bibliografia de peste 20 de volume a lui Erich Fromm, titlul de mai sus rămâne unul de referinţă. Paradoxal, provocator, angajat, el este o marcă inconfundabilă a dialecticii insurgente care caracterizează atât de total gândirea Şcolii de la Frankfurt. Ca moştenire hegeliană trecută prin vamă marxistă, perspectiva dialectică va fi dublată (începând cu 1926, în cazul lui Fromm) de asimilarea entuziastă a freudismului: căci se simte nevoia unei completări de substanţă a viziunii macrosociale cu trimiteri la individualitatea concretă, complexă, vie, fără de care nu se poate concepe autentic un tablou de ansamblu.
Analizând cauzele care au generat succesul de masă al nazismului, Fromm întreprinde un larg ocol (de proporţiile unui studiu independent) până în epoca Reformei. Argumentele sale sunt, evident, în primul rând psihologice, iar tema de fond (sau "tema-ecran", pentru a parafraza oarecum un concept freudian) o constituie, ca şi în alte cărţi, eul, cu slăbiciunile şi cu şansele pe care le are într-o lume dură şi în condiţii istorice nu tocmai favorabile.
Autorul este, hotărât, un împătimit al distincţiilor. În ceea ce priveşte libertatea, de pildă, el separă între versiunea ei negativă: libertatea faţă de - şi cea pozitivă: libertatea să. Sensul creşterii personalităţii: prin tranziţie de la prima la cea de-a doua situaţie; apropiindu-şi-o pe ultima, individul devine - într-o accepţiune specifică pentru Fromm - productiv. Libertatea este totodată exterioară şi interioară. În altă ordine de idei, mai putem distinge între puterea asupra cuiva şi puterea de a face ceva, între un eu social şi un eu real, între îndoiala raţională (favorabilă libertăţii pozitive) şi îndoiala iraţională (conexă libertăţii negative), între autoritatea raţională şi autoritatea in
