N-ar fi prima oara cand se spune ca sportul este o forma esentiala a culturii. E un lucru foarte adevarat, pe care il accepta cei mai multi dintre culturologi si specialisti si, mai mult decat atat, sportul este o forma superioara de cultura, pentru ca reuneste in continutul sau multe dintre posibilitatile si aspiratiile umanitatii. Peste aceste argumente semnalate, oarecum, in truism, sportul este modul de intalnire al complexului de valori ale omului intrat in actiunea lui fundamentala: competitia. Se poate aminti aici ca in societatile antice, exemplare prin felul in care priveau dezvoltarea personalitatii individului, sportul era primordial, iar tinerii porneau in formarea pentru viata prin miscare si exercitiu fizic. In plus, superioritatea unei comunitati fata de alta se declara in urma intrecerilor sportive. Daca ar fi sa-i amintim pe greci ori latini, nu avem decat de spus ca de la ei au venit modelele competitiilor pe care le practicam si azi. Pe de alta parte, in competitia sportiva participantii erau solicitati atat pentru abilitatile si talentul fizic, dar si pentru inteligenta si forta spirituala. Nu intamplator, nevoia de idoli a omului se orienta catre vedetele din arena. Lucru valabil si azi, si chiar speculat pe foarte multe planuri, daca ar fi sa avem in vedere industriile care apar in lumea competitiei.

Spun toate acestea doar pentru ca mai urmarim si zilele acestea jocurile Campionatului European de Fotbal, in faza finala, cu bucuria si tristetea ca am fost si noi, dar nu mai suntem acolo. Sub presiunea acestui important eveniment continental multe dintre activitatile comunitatilor de tot felul au intrat intr-o faza speciala. S-au modificat orarele de functionare ale institutiilor, ale magazinelor, ale crasmelor, a avut loc o explozie publicitara pe toate canalele de informatii, au fost amanate unele evenimente, s-au propus altele, si