Cainele de la etajul trei. Era o zi ploioasa de toamna cand s-a aciuat la usa noastra. Uda si infrigurata, slaba, speriata. Am gonit-o la inceput si pleca pe moment, dar, cand deschideam dupa un timp usa, era acolo, facuta covrig pe pres. Dupa cateva zile in care plecam la serviciu calcand peste ea,...

Cainele de la etajul trei

Era o zi ploioasa de toamna cand s-a aciuat la usa noastra. Uda si infrigurata, slaba, speriata. Am gonit-o la inceput si pleca pe moment, dar, cand deschideam dupa un timp usa, era acolo, facuta covrig pe pres. Dupa cateva zile in care plecam la serviciu calcand peste ea, pentru ca nu se misca de acolo, am adoptat-o. Vecinii ne intrebau: "Cum Dumnezeu, tocmai la etajul Iii? De ce nu la parter?".

Am hranit-o, s-a intremat in cateva saptamani, dar se ascundea sub masuta dintre fotolii si nicicum n-o puteam convinge sa iasa de acolo. I-am cumparat zgarda, lesa si am invatat-o relativ repede regulile casei, desi o perioada am spalat mai des parchetul si ne ascundeam cu grija pantofii si slapii.

Asta ar fi povestea ei. O cheama Lady, are acum cinci ani si face parte din familie.

Veterinarul ne-a spus cand a vazut-o ca este o combinatie foarte reusita intre doua rase de vanatoare. Isi merita numele, va asigur! O scot la plimbare in lesa si o privesc ce delicat calca, ce frumos ocoleste vreo mizerie ori vreun gunoi intalnit in drum. Seara se linge, se spala ca o pisica. Are personalitate. Si tabieturi. De exemplu, nu doarme decat daca-si acopera capul cu ceva, cu o carpa, orice. Altfel, se foieste si plange, nu-si gaseste locul.

Fara sa exagerez cu nimic, pot sa spun ca Lady a fost un cadou al lui Dumnezeu pentru mine. De ce?

Tin minte ca eram copil; cat sa fi avut, vreo 10-11 ani? Si imi doream foarte tare doua lucruri. Si ardeam pe dinauntru, sufeream, gandind ca n-o sa le pot avea. Nu eram un copil