Cine-ar fi crezut ca un scriitor (prezumtie!) valoros si serios ca Dumitru Tepeneag poate avea o viziune atit de vulgara asupra literaturii si a vietii literare asa cum rezulta ea din articolul pe care-l publica „in serial“ de citeva saptamini incoace in revista Contemporanul (Nr. 503-504-505-506)? Titlul insusi, Viata (literara) ca o prada, coboara splendida si – in fond – filozofica formula a lui Marin Preda in trivial. Unde vede scriitori, D.T. vede negresit o „lupta“ pentru afirmare, pentru notorietate, pentru putere. Pentru el, „o lupta-i viata, deci te lupta“, cum spunea poetul. Despre „lupta“ dintre scriitori, dintre generatii va fi vorba in textul sau. O „lupta“ fara scrupule, pe viata si pe moarte. Asa intelege el viata, viata literara si literatura, arta cuvintelor…
Tema textului sau, tratata intortocheat, cu divagatii confuze si reveniri bruste si agresive, e aceea a „generatiei ’80“, a „optzecistilor“. Generatia mea, adica (desi – in ce ma priveste – nu folosesc terminologia, mi se pare inadecvata; asa ca o voi numi in continuare – simplu – „generatia“). Ori deceptia sa, a lui D.T., in fata ei, a „generatiei“. De ce, de unde? Din – ce sa-i faci?! – orgoliu ranit: caci D.T. se crede nedreptatit, nerecunoscut, „tradat“. Victima intr-o „lupta“ dura, victima a unor „adversari“ ticalosi, lipsiti de scrupule.
Ce intelege D.T. din actiunea de renovare a literaturii si culturii romane in sens postmodern pe care o desfasoara de peste doua decenii o intreaga generatie literara si – in sens mai larg – artistica si intelectuala? De pe pozitiile – importante in epoca, in anii ’60-’70 – ale „onirismului“ sau tel-quel-izant, aliniat la caracteristicile modernismului tirziu, dizolvant si abstractionist (si fata de care marea poezie a lui Leonid Dimov a facut un esential pas inainte), tot ce poate el distinge e o presupusa afinitate „textualizanta“, suf