Materialitatea picturii: exprimata prin pasta, prin luciu, prin raportul dintre densitati, ornamente, vibratie.… Materia pura, dar nu numai ea. Calitate esentiala a picturii, materia nu da prin ea insasi substanta obiectului de arta, ci prin justa ei dispunere si prezenta – intr-un cuvint, prin adecvare. Dupa un periplu (concret) prin arta pompeiana si prin portretele de la Fayoum, Horia Bernea formuleaza observatii legate de relatia dintre pictura si materie, dintre pictura si dimensiunile ei. El identifica o continuitate (chiar stilistica, oricit ar parea de paradoxal) intre pictura romana si icoana. Si mai departe, „intre «realismul filozofic» al crestinismului si nevoia lui de concret“, exprimata in „carnalitatea“ icoanei. Materialitatea si adecvarea devin astfel criterii de a privi arta si de a darima sabloane. Aplicindu-le la istoria picturii, Horia Bernea constata ca „in afara de arta pompeiana sau de la Fayoum, nici o alta pictura nu mai reuseste sa atinga – din punctul de vedere al unei bune plasari fata de problema materialitatii imaginii in sensul carnal al cuvintului – acea extraordinara calitate a materiei“. Si aceasta pentru ca pictura moderna a imbratisat ideea totalei respingeri a materialitatii, considerind materia un balast in calea „cautarii spiritului in arta“.

V-as propune sa pornim de la o fraza a dumneavoastra in care spuneti: „Sa luam de pilda pictura romana sau pictura egipteana finala, asa cum apare ea in portretele funerare de la Fayoum: aceasta pictura acopera in mod evident doua perioade. Ea se naste gratie epocii pagine, dar ramine perfect valabila in crestinism“. Puteti sa detaliati aceasta asertiune?

In multe domenii, mai ales in cel filozofico-teologic, exista o continuitate inainte si dupa anul 1 – asa cum, in multe biserici de tara de la noi, apar Platon si Aristotel pe pereti; ei au fost adjudecati