Pînă nu demult, România era singura ţară din Europa (necunoscînd exact situaţia din Etiopia, din Eritreea, din Somalia şi din alte ţări africane, sfîşiate sub povara luptelor fratricide dintre triburile rivale, nu pot să spun, cu deplină certitudine, dacă şi din lume), care nu avea nici măcar o singură revistă de artă. N-o mai avea nici pe aceea cu peisajul din Scorniceşti al lui Viorel Mărginean pe prima copertă şi cu portretul ,,stejarului" din aceeaşi localitate pe prima pagină. În toată această perioadă, mai gravă pentru România decît o stare de asediu, - a se vedea, spre clarificare, ce reviste de artă apăreau în spatele frontului din Bosnia, Croaţia şi Slovenia -, vidul informaţiei şi al comentariului artistic era umplut prin bunăvoinţa cîtorva reviste literare şi a unor cotidiene. Abia mult mai tîrziu, pe fondul agravării stării economice şi pe acela al sărăcirii din ce în ce mai înfloritoare a populaţiei, am început să intrăm şi noi în rîndul lumii în ceea ce priveşte publicaţiile de artă. La puţină vreme după ce fostul Centru Soros pentru Artă Contemporană, actualmente Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană, a scos revista Artelier, la Cluj a apărut varianta românească a cunoscutei reviste maghiare Balkon, iar un grup de arhitecţi au scos, ceva mai tîrziu, impozanta revistă Octogon. Ba chiar şi Uniunea Artiştilor Plastici, trezită brusc din amorţire în urma revelaţiei că artiştii din subordine se oglindesc în revistele nou apărute la fel de limpede ca cerul pe fundul ceaunului, şi-a fixat şi ea eroicul ţel de a scoate din retortele criogene preistorica revistă Arta şi de a o reda circuitului public după legiuita decongelare. Pînă acum a apărut doar un singur număr, e adevărat, excelent, cu toate că vreo cîţiva romantici întîrziaţi s-au abătut de la treburile lor curente şi s-au pus îndelung şi gospodăreşte pe muncă voluntară. Dar faptul că cele