Pina acum Zidane, Rui Costa si Zahovic au fost singurii jucatori care si-au respectat in totalitate numarul de pe tricou In curtea scolii, cind un pusti vrea sa iasa din tipare, pe linga gura, dribling si gol, are nevoie si de o creta cu care isi scrie pe spatele sau pe pieptul tricoului numarul 10, chiar daca stie ca in casa mama il va dojeni rau. Cind o echipa intra pe teren, in tribune una din primele intrebari pe care si-o pune spectatorul este: "Cine-i decarul?". Dincolo de postul vital pe care-l ocupa intr-o formatie jucatorul care poarta pe spate numarul amintit (ei sint, cu mici exceptii, coordonatori de joc sau atacanti-vedeta, responsabili cu golul) el are o sarcina mult mai importanta: trebuie sa confirme faptul ca este emblema echipei, sa fie liderul capabil de a schimba intr-o clipa soarta jocului, fie datorita evolutiei lui printr-o clipa de geniu, ori vreo lovitura libera executata ca la carte, fie datorita mobilizarii pe care sa o induca coechipierilor. Acest lucru se intimpla de la Pelé incoace, trecind pe la Platini si Maradona, indiferent daca jucatorul cu numarul zece a purtat sau nu banderola de capitan de echipa. In fotbalul actual, cu "echipa" pe post de vedeta, "decarul", care prin definitie nu ii place sa fie incorsetat si are libertate deplina pe teren, din pacate pentru spectacol, a inceput din ce in ce mai mult sa se sufoce. Euro 2000 dovedeste din plin ca aceasta tendinta este din ce in ce mai la moda, putine exceptii de la regula aparind. Daca-i omitem pe Zidane care-i face pe coechipieri sa recunoasca faptul ca atunci cind nu mai stiu ce sa faca ii dau mingea lui, Rui Costa, care leaga jocul portughezilor si pe Zahovic, simbolul "rebeliunii" slovene, cenusiul este nuanta ce planeaza asupra omologilor din celelalte echipe; ar fi nedrept sa omitem ca in perioada de tranzitie de la sublim la ridicol apar destule nume, chiar daca acest lucr